Deși a lăsat în urmă o operă importantă (eseuri, dialoguri, memorii), a fost marcat profund de suferința din închisorile comuniste. La fel ca alți mari intelectuali, Țuțea L-a descoperit cu adevărat pe Dumnezeu în temniță, realizând că omul, fără ajutor divin, este doar „un biet animal rațional și vorbitor”. În ultimii ani de viață, și-a îndreptat întreaga existență spre Biserică și credință, considerând că smerenia prin rugăciune îl înalță pe om și îi oferă sens.
Asemănat cu Socrate datorită harului său oratoric și a modului de a trezi idei, Țuțea a fost un adept convins al platonismului metafizic. El a respins logica pură și formală, considerând că adevărata cunoaștere aparține esențelor transcendente (reprezentate de Dumnezeu, om și natură), și nu lumii sensibile sau construirilor raționale rigide.
Țuțea a susținut că omul autonom, desprins de divinitate și redus exclusiv la natură, trăiește în derivă și sfârșește în neant, în timp ce omul religios își înalță spiritul prin armonia cu Dumnezeu și Biserică.
Citește aici noul nostru articol și dă-l mai departe: Viziunea asupra lumii a lui Petre Țuțea - Akim Timofei
