Ne sunt puse înainte două imagini:
Una foarte cunoscută și mediatizată - o Biserică în vârful unui deal, pe locul unui fost cătun, cândva un sat înfloritor, aflată azi într-o stare de rapidă descompunere. Nu mai există comunitate să o îngrijească, și nici măcar oameni care să curețe cimitirul dimprejur, în care astăzi se odihnesc, așa cum și noi o vom face peste nu mult timp (căci scurtă și firavă e viața aceasta), românii tomnaticeni.
Oare cum va arăta această imagine în viitor, când la rândul nostru ne vom duce somnul de veci în mormintele României părăsite?
A doua, văzută de unii o imaginație a celor "bolunzi" care știu că mai împlinitoare decât o porție de mici în zi de post, este a ști îngrijit, cu umbră de tricolor și lumină de lumânare la căpătâi, mormântul uitat al unui erou căzut pe front în 1945, la rândul lui aflat într-un cimitir plin de străbunici, bunici, mame, tați și copii - poate nu sângele din sângele nostru în mod direct, dar în mod cert suflet din sufletul nostru.
De asemeni, îngrijită cum se cuvine o Biserică ale cărei pereți sunt plini de Crucile celor care au căzut pe pământuri depărtate de locurile natale, pentru întregirea unei Românii demne și creștine. Poate noi nu am fost și nu suntem nici demni, și mai ales nici prea creștini azi (altfel nu se explică ochelarii de cal puși pe tot ce iese în afara sațului personal), dar sunt sigur că ei pentru asta au luptat.
Una este imaginea României superficiale, căpușată de cei care și-au cumpărat o oarecare avere la preț de țară, iar cealaltă este icoana României Profunde, care știe că suferă din dragoste pentru felul său firesc și demn de a fi, și care are curajul să și-l asume - o dată prin purtare individuală, apoi prin împreună trăire.
Noi vedem în Drumul Iancului icoana României Profunde, a bolunzilor care s-au săturat să-și vadă de "treburile lor" și care caută treaba a ce e corect. Oameni frumoși, fiecare cu dorurile, năzuințele și truda lor zilnică. Nu în detrimentul altora, și nu mai presus decât alții.
Ci atât: o stare de spirit unită, un fel firesc de a fi.
Frumoși oameni, frumoase momente, frumoși ochi în care ard nestins dorul frumoasei Românii de mâine:
"I-am văzut în inima neamului meu,
Fără seamăn erau CRĂIŞORII!
Precum culorile în curcubeu
Din privirile lor se năşteau zorii..."
(versuri de Nicolae Nicoară-Horia)
Vedeți mai multe despre acțiunea recentă pe Drumul Iancului - click aici
19May 4, 2026 957 5
